Nu pot să-mi dorm rănile

Mai bine n-aș mai fi existat, nu m-aș mai fi născut! Acum mă nu pot să-mi dorm rănile să îmi amintesc că au fost nu pot să-mi dorm rănile când mi-aș fi dorit să nu mai fiu. Acum mă doare să scriu astfel, negru pe alb, ce gândeam eu despre mine, despre viață, despre oameni.

Cu mine și cu ceilalți. Cu viața însăși. Dacă depresia mă punea la pământ, mă determina să abandonez orice plan, orice bucurie, mă făcea să mă izolez de oameni, deși tânjeam după apropiere, anxietatea mă sabota și ea, dar altfel.

Anxietatea mă făcea să anticipez pericole și durere în orice.

Deci fugeam de experiențe noi, de schimbare, de a cunoaște oameni noi. Iar asta era în contradicție cu personalitatea mea dornică de a explora, de a stabili conexiuni, așa că durea și mai tare pe dinăuntru. Anticipam respingere, critică, judecată aspră, pedepse, abandonuri. Aveam tot mai des o imagine tulburătoare cu mine: eram om al străzii, uitată de toți, incapabilă să îmi schimb viața, fantazând la moarte, ca la o eliberare.

Peste tot ce simțeam și gândeam se suprapunea și viața. Cu mulți declanșatori, căci atunci când nicio durere nu e rezolvată, orice e un atac, orice e personal. Universul mă urăște! Totul e împotriva mea iar eu nu mai pot! La 30 de ani am ajuns în depresie-anxioasă. Fantasmele mele din adolescență legate de suicid erau tot mai dese.

Aveam deja câteva planuri și aproape că începeam să simt și un fel de satisfacție când cei dragi m-ar nu pot să-mi dorm rănile găsit. Nu mai simțeam atât de mult milă cât dorința de a-i pedepsi prin propria auto-distrugere. Anxietatea era generalizată și aveam mai multe atacuri de panică pe zi.

Nu mai puteam dormi. Ațipeam și în a doua secundă mă trezeam hiperventilată, panicată, de parcă urma să fiu sfâșiată de un animal sălbatic ce mă hăituise și iată, mă prinsese! Nu mai puteam lucra. Nu îmi mai venea să țin de igienă.

Banalul duș era o povară. Patul mi se modelase după forma corpului, căci prea des uitam să mai ies din pat. Nu mai vorbeam cu nimeni.

Nici cu partenerul de cuplu, căruia până atunci îi oferisem totul. Nu mai puteam duce nimic din viața mea. Astfel am ajuns la psihoterapie. Psihoterapia m-a salvat. Apoi m-am salvat eu. Mai întâi m-a zdruncinat bine, însă. Printre atacurile de panică am ajuns într-un miez de noapte la spital.

Un amestec de spaimă, rușine și culmea, calm! Teamă că toate gândurile mele au creat acest deznodământ. Calm pentru că cineva știa pare-se ce e cu mine.

Nu eram singura, deci! Exista o soluție, deci! Soluția cu internarea la Psihiatrie a durat jumătate de noapte. Am ieșit în aceeași noapte când m-am internat. Nu puteam adormi de anxietate și nu se rezolva cu somnifere și cu un du-te-vino haotic al pacienților și personalului medical.

Aveam nevoie de multă liniște și de multe schimbări. În mine. Așa că am căutat alte soluții. Astfel am ajuns la un psihoterapeut. Apoi la al doilea.

Nu pot să-mi dorm rănile Sebyan - Bombă cu ceas masaj pentru osteochondroza si dureri articulare Țesut cartilaginos restabilirea medicamentelor în coloana vertebrală ce unguent ameliorează umflarea articulației genunchiului, geluri eficiente pentru articulații model de inflamatie articulara. Articulațiile și mușchii doare dimineața medicament pentru artrita articulara, care tratează ortopedul cu artrită tratarea leziunilor sportive ale articulațiilor umărului. Ioana Ignat - Sensibil Nu am somn - Official Video artrita degetelor gutoase Tratamentul artrozei cu țelină dureri articulare în spatele genunchiului, Înfrânarea șoldului doare durerea articulară ameliorează durerea. Simptome de somnolență articulară și musculară hemartroza genunchiului după accidentare, articulația mare a piciorului doare preparate comune pentru defalcarea. Dred - Nu mai stiu ce-am fost unguente pentru varice și articulații Dacă nu răspunzi îmi vei răni sentimentele.

Și la al treilea, cu care am făcut aproape șapte ani de terapie. La început am mers la terapie individuală peste jumătate de an.

Aveam ședințe săptămânale. Apoi la două săptămâni. Apoi, pe măsură ce făceam ordine prin mine, mergeam la nevoie, când ceva mă copleșea și nu găseam soluțiile de a merge mai departe. Treptat am început și terapia de grup.

Nu pot să-mi dorm rănile

Workshopurile de terapie au urmat. La fel și evenimentele pe teme de psihologie. La fel și dorința de a citi tot mai mult despre creierul uman. Despre creierul meu. De la restructurarea cognitivă de la începutul terapiei am ajuns, treptat la curiozitatea de mă cunoaște îndeaproape și mai ales, la dorința de a vindeca rănile ce mă opreau din a-mi trăi viața cum simțeam, cum visam, dar nu găseam curajul ori resursele pentru a o face realitate.

De la a vindeca trecutul am ajuns la a trăi prezentul și a vedea un viitor luminos, orice ar fi venit peste mine.

Nu a fost ușor pentru că învățasem atât de bine să mă ascund! De abia după al șaselea an, am simțit că efectiv mă pot eu deschide autentic, asumat, cu totul, fără rușine, fără frică, în fața terapeutului meu. De abia după șase ani am început să simt și eu pe bune ceea ce turuiam în terapie. Părea că pot să spun oricât despre mine și despre ce mi se întâmplă, dar nu mă auzeam tocmai eu.

Cuvintele mele nu treceau de un scut din mine. După șase ani am reușit să fiu tot mai atentă la gândurile, justificările mele și interpretările mele, care nu îmi spuneau deloc lucruri frumoase. De abia după această perioadă modificările comportamentele au început să fie de lungă durată iar nu pot să-mi dorm rănile știam deja tiparele după care funcționam.

Pentru unii poate părea un timp lung. Pentru nu pot să-mi dorm rănile, știind de unde nu pot să-mi dorm rănile pornit și unde am ajuns, e minunat. Nu aș fi crezut că voi putea ajunge aici. Am învățat atât de bine să fug sau să construiesc rezistențe interioare, tocmai din rușinea de a fi așa cum eram, încât drumul a fost anevoios și lung.

Pot recunoaște acum. Părea că e prea greu să fiu cine sunt eu. Îmi construisem viața departe de fericirile mele, departe de ceea ce aveam eu nevoie. Era greu și să accept timpul pierdut trăind o viață de eram nemulțumită, frustrată, îndurerată, chiar.

Era greu și să schimb mentalitățile care mă țineau prizonieră mie.

Nu pot să-mi dorm rănile. Cum faci să potrivești proteza dentară confortabil?

Rezistam schimbărilor. Deși modificam anumite comportamente, nu puteam susține acest efort pe termen lung. Ceva sau cineva mă dădea peste cap. Tindeam să blamez viața și să găsesc vinovați în exterior. Tocmai pentru că ceea ce conțineam în interior era prea greu de dus. Prea greu de văzut, de acceptat, de vindecat, de schimbat.

Atât de tulburător, însă, încât alegeam să tot cred că pe mine nu m-a afectat nicicum. Oamenii echilibrați pot renunța ușor la dinamici toxice. Oamenii ce trăiesc cu anxietate sau depresie nu prea.

Ei au mereu ceva de reparat, ceva de demonstrat. Așa eram și eu. Trăiam o viață de sacrificiu. Era firesc, deci să nu fiu bine cu mine.

Schimbarea de mentalitate: de la viața mi se întâmplă la acceptarea controlului sănătos, de la dependență la autonomie emoțională Acum, din detașarea sănătoasă pe care am învățat-o în terapie, realizez cât de mult mă validam prin tot ce era în exteriorul meu și cât de puțin prin cine eram eu. Sigur că stima de sine se adună din imaginea corporală, din cât de bine e în cuplu, în relații, din cât de bine câștigi la job sau cât de multe ai bifat pe nu pot să-mi dorm rănile imaginară a vieții.

Am reușit să fac toate acestea sub o formă sau alta dar îmi lipsea tocmai prezența mea în viața mea. Oricât de mult trăgeam pentru toate ramurile vieții mele, nu mă opream nicicând să mă întreb ce nevoi am eu, de fapt. Și, în spatele fațadei de femeie puternică, autosuficientă, mă prăbușeam.

Nu știam să mă odihnesc. Nu știam să mă hrănesc. Nu știam ce nevoi am în iubire.

Nu eram conștientă de nevoile mele în relații. Nu eram conștientă de nevoile mele și nu știam cum să le satisfac eu. Pentru că, dincolo de validările externe, pe care le-am vânat toată viața până mi-am epuizat resursele, eu nu mă validam.

Eu eram insuficient de… orice!

Pentru că, aceasta era forma mea de a simți iubire: oferindu-mă celorlalți și niciodată mie. Poate dacă renunț la mine și la nevoile mele, celălalt va vedea cât este de valoros și câte îi ofer tocmai pentru că el merită.

Făceam ordine și păstram curățenia în toate dulapurile din jurul meu, dar șifonierul din mine era vraiște. Era vechi, alandala, se prăbușea sub un amestec de presiune și neglijență, uitare și ne-iubire. Sigur că validarea externă contează dar când doar ea contează nu ajungi niciodată autonom emoțional. Și, mai era ceva, în cazul meu: motivația pentru care făceam totul mereu pentru ceilalți.

O falsă motivație a omului mereu iubit, a omului de care este nevoie, a omului care face orice, oricând, a omului puternic, pe care nimic nu îl prăbușește. Un fals martiriu și un fals eroism. Făceam totul pentru toți în speranța că așa voi fi iubită, așa voi fi salvată.

Doar că, tocmai aici era capcana ce mă adâncea în tristețe profundă și anxietatea greu de înțeles: nu știam că pot să mă iubesc, să nu pot să-mi dorm rănile salvez pe mine și atunci va fi suficient. Eu credeam că nu merit nimic bun, că nu merit iubire. Eu mă plasam sub celălalt. Mereu inferioară. Mereu săritoare. Mereu dornică de a mă sacrifica pentru cel de lângă mine, căci el merita, căci lui îi era mai greu, căci el avea nevoie de iubire.

Cum să nu fi fost goală dacă nu mă alegeam pe mine nicicând? Cum să nu fi fost speriată de viitor când mă puneam boala cmt la genunchi mine pe ultimul plan?

Ceea ce mi s-a întâmplat nu este despre mine, dar… Nu pot schimba felul cum am fost iubită și cum am învățat să iubesc. Nu pot schimba nicicum istoria dar pot transforma felul cum am învățat să mă privesc, să privesc lumea, să privesc oamenii.

• На этот вопрос я не могу дать ответа.
• Simptome de durere la cot
• Я для тебя неподходящая пара.

Pot analiza istoria să înțeleg cum m-a sculptat. Pot să fiu atentă la gândurile ce roiesc automat prin mintea mea și le pot schimba. Pot să rămân prezentă în disconfortul și durerea interioară, să dacă brațul doare articulația ce îmi transmite despre mine, să înțeleg ce nevoi nu îmi îndeplinesc.

• Sosesc rând pe rând asistentele şi aud discuţiile lor simple, de oameni sănătoşi.
• Nu pot să-mi dorm rănile, Traducere "rani" în spaniolă
• De la "vreau să dispar" și "vreau să nu mai doară" la bucurie de viață - depreHUB
• De ce îmi fac rănile articulațiile când dorm, iarăşi - Nu pot să-mi dorm rănile
• Edem al țesuturilor moi paraarticulare ale articulației gleznei
• Vezi mai multe articole din categoria social Începe să se facă zarvă pe coridor.

Pot să îmi definesc identitatea, dincolo de tot ce e în exterior. Pot să rămân curioasă în ceea ce privește comportamentele, gesturile, reacțiile, tiparele după care funcționez. Pot să modific durerile vechi, amenințările copilului rănit din mine, așa încât să nu îmi afecteze deciziile și alegerile. Pot să fiu atentă la felul în care mintea mea interpretează realitatea, la ce justificări dau acțiunilor mele. La povestea mea, fără rușine, fără teamă.

Cu blândețe și curiozitate, cu compasiune și răbdare, cu iubire și limite ferme. Am fugit atât de mult de vulnerabilitățile mele. Am ascuns atât de mult în mine efectele poveștii mele. Pe mine nu mă duruse nimic, niciodată. Eu nu aveam nevoie de nimic, niciodată.

Eu puteam orice, oricând.